Feţele violenţei. O paralelă între artele marţiale şi violenţa din lumea reală

Rory MILLER

(fragment din Capitolul 5 – ANTRENAMENTUL)

Deficienţa din antrenament

În ultimă instanţă, practicantul de arte marţiale este antrenat să vatăme, să schilodească sau să omoare o altă fiinţă omenească. În orice exerciţiu în urma căruia practicanţii NU ajung cu regularitate la spital există o deficienţă DELIBERATĂ, o abatere deliberată de la cerinţele realităţii, introdusă în numele preocupării pentru siguranţă. În orice exerciţiu pe care îl lucrezi cu elevii, trebuie să ştii, la modul conştient, care este deficienţa şi trebuie să faci în aşa fel încât şi elevii tăi s-o conştientizeze.

Haideţi să lămurim chestiunea asta. Nu există nici o modalitate de a reproduce cu exactitate cum se schilodeşte un om fără a-l schilodi cu adevărat, şi o mare parte din istoria artelor marţiale a constat din identificarea unor modalităţi de aproximare în condiţii de siguranţă a acestei acţiuni. Tony Blauer o numeşte „căutarea celui mai bun fals posibil”. Prietenul meu Bryan, practicant de jujutsu şi fost scrimer de performanţă, observa că, prin securizarea armelor, scrima a fost capabilă să şi conserve majoritatea tehnicilor mortale (deşi scrima ca sport s-a modificat dramatic în urma evoluţiilor tehnologice). În sporturile de luptă cu mâinile goale, unde nu există o armă de „securizat”, a fost nevoie să fie modificate tehnicile însele. Dacă practicanţii şi instructorii nu sunt extrem de conştienţi de acest lucru, această formă modificată devine modul „corect” de execuţie.

Generic vorbind, există trei moduri în care se poate introduce o deficienţă:

1. Când exerciţiul pleacă de la premise nerealiste privind aspectul unui atac: distanţă prea mare, viteză prea mică, din faţă sau prea slab (adică fără a respecta „cele patru adevăruri fundamentale”, vezi secţiunea 3.2)

2. Când exerciţiul permite folosirea unor tehnici a căror utilizare în realitate ar fi periculoasă sau invalidantă pentru practicantul însuşi. Aşa sunt loviturile de picior înalte şi spectaculoase, pe care nu le faci fără o bună încălzire. Tot aici se încadrează lucrul cu mănuşi.

3. Cel mai rău, când soluţia exerciţiului se bazează exact pe respectiva deficienţă: reacţii defensive în viteză medie la atacuri executate cu încetinitorul; blocuri; sau acele exerciţii zise de „fluenţă”, în care instructorul îşi condiţionează elevul să execute mişcările într un fel anume. Vom reveni la asta.

Eficienţa unei tehnici se bazează pe alegerea ţintei, pe timing şi pe generarea de forţă. Ca atare, multe din deficienţe apar prin alterarea sau omisiunea unuia din aceste trei aspecte. Haideţi să analizăm câteva din cele mai frecvente deficienţe şi să vedem cum pot fi folosite pentru a creşte siguranţa exerciţiilor, fără pericolul de a fi luate drept o formă validă a tehnicii.

Deficienţele exerciţiilor statice. Exerciţiile statice sunt tehnici, de obicei simple, executate repetitiv. Când se lucrează fără partener (ca în kihon, în lucrul la sacul de box sau în kata-urile de karate), asemenea exerciţii nu necesită măsuri de siguranţă şi pot aşadar reprezenta un antrenament foarte bun. Executate corect, ele reprezintă modelul perfect pe care se pot studia şi exersa mecanica corpului şi generarea forţei, fără teama de accidentare.

Deficienţa exerciţiilor statice constă în ceea ce lipseşte. E dificil să dezvolţi simţul ţintei când loveşti în aer. Fără partener nu se poate exersa toată acea dinamică subtilă aflată în spatele deplasării sau dezechilibrării unui adversar, fără de care prizele, secerările şi tehnicile articulare nu pot funcţiona. Acesta este principalul motiv pentru care şcolile de luptă corp la corp privesc cu dispreţ kata-ul individual, boxul cu umbra şi kihonul în gol: pentru că toate acestea sunt modalităţi proaste de antrenament pentru lupta corp la corp.

Lipsesc, de asemenea, complicaţiile introduse de un adversar în mişcare; nu poate fi antrenată abilitatea de adaptare la o situaţie în schimbare. Combinaţiile memorate şi lucrate în gol nu funcţionează niciodată la fel pe un corp care reacţionează şi opune rezistenţă. Lipseşte senzaţia impactului (te poţi accidenta şi dacă loveşti tu) şi lipseşte senzaţia de a fi lovit. Într-un conflict real, diferenţa între ceea ce ai crezut că vei simţi şi ceea ce simţi în realitate poate induce o stare de blocaj.

Lucrate corect, exerciţiile statice pot fi instrumente foarte bune pentru învăţarea aspectelor tehnice ale violenţei. Neavând un partener, îţi poţi permite să loveşti cu intenţie, cu sălbăticie, cu maximum de forţă şi viteză. Spre deosebire de alte tipuri de exerciţii, acestea nu creează deprinderi proaste – desigur, atunci când instructorul ştie ce predă. Antrenat corespunzător, elevul poate executa corect orice acţiune – dar faptul că din antrenament lipseşte haosul face adesea ca haosul conflictului real să ducă la blocaj.

Mai există încă alte două posibile aspecte negative ale antrenamentului bazat pe exerciţii statice. Primul se datorează absenţei adversarului şi adesea, aşa cum se întâmplă uneori în cazul stilurilor mai vechi, şi absenţei unei explicaţii coerente privind semnificaţia tehnicilor. Din cauza asta, generaţii întregi de instructori, lipsiţi de o idee realistă despre ceea ce reprezintă lupta, şi-au imaginat acţiunile adversarului imaginar, iar aceste imagini tind să fie mai apropiate de film decât de realitate. Spre exemplu, în karate există o tehnică de bază, în care braţul îndoit coboară din dreptul urechii spre linia de centru, oprindu-se cu pumnul la nivelul nasului, cu cotul în jos (eu l-am învăţat ca fiind „blocul interior”, pentru că se mişcă spre interior. Alte stiluri îl numesc bloc exterior, pentru că vine din exterior). Tehnica asta se predă de obicei ca un bloc, gândit pentru un adversar situat la o distanţă politicoasă de duel. Conform lui Champ Thomas în Boxing´s Dirty Tricks and Outlaw Killer Punches, exact aceeaşi tehnică, executată de la distanţă foarte mică, este prohibită în box, din cauză că a provocat un număr de decese la începutul secolului al douăzecilea.

Al doilea aspect negativ este că oamenii foarte rar reuşesc să reziste tentaţiei de a „îmbunătăţi” lucrurile, chiar dacă tehnica sau setul de tehnici în discuţie au fost gândite de cineva care ştia despre ce e vorba şi de ce e nevoie ca să scapi cu viaţă dintr o confruntare. Fiecare instructor adaugă sau modifică ceva, astfel încât rezultatul să se încadreze în imaginea lui despre luptă. Există un stil de karate okinawan, pe care eu îl admir foarte mult, al cărui sistem de tehnici nu includea la origine lovituri cu pumnul închis. Din punctul meu de vedere e perfect logic – loviturile cu palma deschisă sunt cel puţin la fel de eficiente ca şi cele de pumn şi au risc de accidentare mai mic. A fost unul din detaliile care m-a făcut să cred că mă aflu în faţa unui sistem de luptă adevărat. Mai târziu i-au fost adăugate tehnici de pumn, pentru a fi adus în linie cu alte stiluri competiţionale.

Deficienţele exerciţiilor active cooperative. În definiţia mea, exerciţiile active sunt cele care implică doi sau mai mulţi parteneri; în exerciţiile cooperative, acţiunile sunt prestabilite şi/sau scopul nu este de a învinge cu orice preţ. Exemple ar fi kihon-kumite-ul din karate, uchikomi în judo sau sinawali în eskrima, precum şi exerciţiile de fluenţă.

Din punctul meu de vedere, fluenţă poate însemna multe, în funcţie de context şi de dispoziţia mea. Uneori e o deficienţă serioasă care infiltrează un întreg sistem; alteori e o chestiune de bun simţ. Atunci când se referă la a te mişca natural, pe liniile de forţă ale corpului (de exemplu să nu arunci înainte concomitent şoldul drept şi braţul stâng), e în ordine.

Atunci când se foloseşte cu sensul de „a identifica şi exploata ritmul mişcărilor adversarului”, e un aspect artificial care ţine de sparring şi care într-un atac prin surprindere înseamnă sinucidere. Fluenţa interpretată ca ritm implică timp. Într-un atac prin surprindere, timpul este preţios. Într un meci de sparring, în care începi de la o distanţă sigură şi avansezi încet către distanţa eficientă, pot fi multe intrări „de probă”, în care îţi tatonezi adversarul şi încerci să-i exploatezi preferinţele de timing şi de ritm. Pentru extrapolarea celui mai simplu ritm e nevoie de un minimum de trei timpi. Într-o confruntare reală, fiecare din aceşti timpi reprezintă o tentativă a adversarului de a te scoate din luptă. Ideea de a descifra un ritm şi de a te folosi de el atunci când lupţi pentru viaţa ta echivalează cu decizia de a încasa trei lovituri posibil mortale doar pentru a putea elabora un răspuns mai elegant.

Fluenţa în sensul trecerii curgătoare dintr-o tehnică în alta (de exemplu într-un exerciţiu de fixare) poate fi spectaculoasă şi impresionantă, dar uneori e o prostie. În special când e vorba de fixări şi imobilizări, singura schimbare pe care o faci este dintr-o tehnică proastă într-una bună. Nu schimbi niciodată tehnica doar de dragul de-a o schimba. Dacă prima tehnică e bună, n-o abandonezi pentru una care s-ar putea să nu meargă. E altceva în cazul loviturilor, unde fiecare tehnică în parte e o mică felie explozivă de timp, dar înţelegeţi ce vreau să spun.

Uneori, termenul de „fluenţă” se foloseşte pentru a descrie ceva ce este esenţialmente un exerciţiu de receptivitate senzorială, aşa cum sunt „mâinile lipicioase”. Sigur că şi acest gen de exerciţiu poate aduce ceva, dar când este folosit de către instructor (aproape întotdeauna subconştient) pentru a induce elevului acele mişcări de care are el nevoie ca să-i iasă tehnicile, devine o porcărie, şi una periculoasă.

În orice exerciţiu cu partener ai o ţintă reală, deci trebuie să existe „abateri de siguranţă”.

Una din cele mai comune abateri de acest tip se referă la ţinta vizată. În multe stiluri, loviturile se execută în aşa fel încât evite complet contactul. În unele exerciţii, cum este sinawali, atacurile vizează arma partenerului, iar începătorii păstrează o distanţă mai mare, pentru a preveni contactul accidental. Aceşti practicanţi sunt literalmente învăţaţi să rateze ţinta şi fac asta de o sută sau de o mie de ori pe antrenament. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în realitate. Când Bryan a fost apucat pe la spate, s-a răsucit şi a lansat o rafală de trei tehnici în pieptul agresorului, atât de rapide şi de perfect controlate încât au plesnit sonor pe haina individului, fără să-i facă nici cel mai mic rău. Bryan a făcut exact ceea ce se antrenase să facă.

Generarea de energie şi transmiterea forţei sunt uneori alterate, deşi foarte rar ar fi nevoie de asta. Structura corectă şi liniile de mişcare pot fi urmărite cu la fel de multă atenţie în exerciţiile cooperative ca şi în exerciţiile fără partener.

Timingul este deficienţa pe care eu personal o introduc cel mai frecvent. Dat fiind că într-o confruntare reală e fizic imposibil să lucrezi cu încetinitorul, nu mă tem că risc să creez o deprindere proastă sub acest aspect. Poate deveni o deprindere proastă fie atunci când elevii trişează, lucrând în viteză ca să facă o tehnică să meargă, fie atunci când exersează chestii care nu se pot face decât la viteză mică, cum ar fi să blocheze bâte de baseball cu antebraţul sau să prindă pumni din zbor. Există alte aspecte legate de timing, cum e lucrul în regim alternativ, de tip „acum lovesc eu/acum loveşti tu”, care într o situaţie reală riscă să te facă să te opreşti.

Secvenţele de luptă prestabilite, în care se exersează o anumită apărare în faţa unui atac cunoscut, pot avea multe din elementele lipsă ale exerciţiului static. În plus, dacă atacurile şi reacţiile de apărare nu sunt realiste – de exemplu uke, înarmat cu un cuţit ţinut vizibil în mână, lansează atacul de la distanţă suficient de mare încât tori să-i poată prinde mâna şi face o tehnică articulară frumoasă –, rutinele de lucru astfel create vor fi inutile, iar practicantul poate intra în blocaj din cauză că o agresiune reală este atât de diferită de ceea ce a fost el învăţat să creadă.

Metadeficienţe în exerciţiile dinamice (competitive). Exerciţiile dinamice implică maximum de libertate de mişcare şi de opţiune, în condiţii de antrenament. Vorbim aici de sparring, de randori sau de kumite. Luptă liberă, libertate maximă. În limitele regulilor, poţi încerca orice ca să învingi.

Sparringul are o serie de metadeficienţe pe care instructorul trebuie să le înţeleagă foarte bine. Din cauză că este dinamic şi din cauză că ştim că luptele sunt ceva dinamic, există tendinţa de a considera sparringul varianta de antrenament a realităţii. Dat fiind că cei mai mulţi cunosc conflictul fizic din emisiunile de divertisment (că e sport profesionist, că sunt filme, că e “reality TV”, tot divertisment este) sau de la antrenament, şi dat fiind că imaginile acestea seamănă mai bine cu sparringul decât, să spunem, cu kihon-ul sau cu kihon-kumite-ul, oamenii tind, în mod intuitiv, să considere sparringul mai „real”. Nu e. Să lupţi pentru viaţa ta e CU TOTUL altceva decât sparringul.

Chiar mai important ca metadeficienţă este faptul că sparringul este distractiv şi activ – astfel că deprinderile dobândite astfel se fixează mai bine şi sunt mai durabile decât cele formate în urma unor exerciţii mai puţin atractive. De asemenea, e mai aproape de imaginea despre luptă a practicantului decât alte metode de antrenament, ceea ce întăreşte ideile induse de divertisment.

Acum aproape douăzeci şi cinci de ani l-am întrebat pe instructorul meu de karate de ce practicăm kihon şi kata când tehnicile pe care le folosim în sparring nu seamănă deloc cu cele din kata. N-a avut un răspuns convingător… ceva aiureală vagă despre disciplină şi dezvoltare musculară. Acum douăzeci de ani, după prima mea încăierare urâtă de la cazino, îmi amintesc că mă chinuiam să trag aer în piept, tremuram din tot corpul şi-mi ziceam: „La naiba, n-a fost chiar deloc ca sparringul.”

Cei mai mulţi practicanţi de arte marţiale nu vor trece niciodată prin încăierarea aia urâtă de tot şi sunt liberi să creadă că sparringul este tot ce poate fi mai aproape de o confruntare reală. Dar, oricum, sparringul e o treabă bună, fie şi numai pentru că e distractiv.

Deficienţele exerciţiilor dinamice. Forţa, timingul şi precizia fiind elemente esenţiale ale luptei, e clar că, pentru ca exerciţiul să se poată desfăşura în siguranţă, cel puţin unul din aceste elemente trebuie sacrificat. Sparringul fără lovituri adevărate (cu contact uşor sau fără contact) alterează atât generarea forţei, cât şi direcţionarea precisă a tehnicilor, şi poate uşor degenera într un joc de-a prinselea, în care viteza este recompensată în dauna eficienţei. E incomparabil mai uşor să-ţi laşi greutatea pe vârfuri şi să-ţi plesneşti adversarul cu degetele decât să plasezi o lovitură zdravănă, care la o adică l-ar scoate din luptă. Dacă cele două sunt considerate echivalente şi aduc acelaşi număr de puncte, practicanţii vor alege varianta mai uşoară. Aşa se formează o deprindere.

Să-ţi reţii loviturile înseamnă efectiv să te antrenezi să ratezi. Precizia este sacrificată fie prin interzicerea unor zone (de ex. fără lovituri sub centură; fără lovituri la faţă), fie prin lărgirea excesivă a zonelor ţintă. Cine se antrenează să lovească „la corp” pierde efectul pe care îl obţii vizând în mod specific coastele flotante, ficatul, plexul solar, vezica etc. Nu poţi dezvolta precizie ţintind imprecis. La fel şi în zona capului. Trebuie să ştii exact unde să loveşti, altfel îţi provoci ţie mai multe daune decât celui lovit.

În competiţie, din motive de siguranţă, tehnicile vizează alte ţinte decât cele reale şi asta s-a transformat foarte curând în „modul corect” de a executa tehnicile. Lovitura semicirculară la coapsă din muay thai are o binemeritată reputaţie de forţă şi efect; loveşte însă cu vreo zece centimetri mai jos şi-i vei rupe genunchiul. În afara contextului sportiv, tehnicile trebuie exersate în forma care îţi permite să-ţi incapacitezi adversarul.

În sparring, timingul foarte elaborat e o deficienţă în sine. Atacul cu cuţitul diferă de sparringul cu cuţitul. Asaltul e brusc, rapid şi se petrece de la distanţă mică. Sparringul e un meci de şah, un joc al distanţelor şi al ritmului. Agresiunea e un şoc. Competenţele nu sunt transferabile.

Deficienţa pe care introduc eu cel mai adesea în exerciţiile cu partener este lucrul în viteză redusă, din motivele menţionate anterior: pentru că nu mă tem că voi crea o deprindere. Cu toate acestea, pentru elevi e uşor să trişeze, mărind viteza în faţa unui adversar lent sau făcând lucruri pe care nu le-ar putea face la viteză normală, cum ar fi să prindă capătul unui baston în mişcare.

La rândul lui, echipamentul de protecţie poate crea şi el deprinderi greşite. Nu e simplu să loveşti cu pumnul neprotejat. Se întâmplă frecvent ca boxeri foarte bine pregătiţi să-şi rupă oasele mâinii în altercaţii de stradă. În plus, mănuşile îţi modifică distanţa eficientă. După mine, protecţiile de corp sunt o alternativă mai bună, deşi nici ele nu protejează articulaţiile; chiar şi cu cască, o lovitură puternică la cap tot riscă să producă traumatisme la nivelul gâtului.

Încă un aspect: o lovitură cu mănuşă nu provoacă acelaşi fel de traumatisme ca o lovitură cu pumnul gol. Mănuşa transformă lovitura într-o împingere, vătămarea derivând în principal din contralovitura pe care o suferă creierul când se izbeşte de interiorul cutiei craniene. În schimb, o lovitură corectă cu mâna neprotejată tinde să fractureze oasele din jurul orbitei, pometele sau falca.

În cele mai multe stiluri, distanţa de atac este mult prea mare pentru a simula un atac prin surprindere. Fie că se porneşte de la „premisa duelului”, fie că exerciţiul este astfel gândit încât să înlocuiască timpul cu distanţa: plecând de la distanţă ceva mai mare, atacatorul îi oferă adversarului mai mult timp pentru a-şi elabora apărarea. Sunt multe feluri în care distanţa incorectă poate deveni o deficienţă serioasă. Se exersează clase întregi de tehnici care nu sunt valabile decât în situaţii de antrenament (blocuri); sincronizarea se duce pe apa sâmbetei, la fel şi mecanismul de generare a forţei.

___